Chiar și dacă am desprinde omul de factorul Dumnezeu, ce ar însemna omul  fără om, o mână neținută- n mână, un picior fără o urmă de picior străin în nisip, să- l călăuzească spre o oază de comunicare. Întreaga viață depinde de comunicare, ce e viața omului dacă nu o continuă empatizare?

Sufletul omului este acumularea lui, este buretele interior ce absoarbe emoții, verbe, credință, superstiții. Prin el ne formăm identitatea. Devenim noi prin acumulare, prin comunicare și empatizare.

Deci, dacă o viață de om înseamnă o empatizare cu omul, atunci o viață de creștin e o empatizare cu cerul, iar identitatea și râvna creștinului vine dintr- o empatizare cu suferința lui Cristos.

Egoismul e o filozofie a prezentului. El este cel ce- și însușește tot ce vede până- n orizont, devenind ce vede. Este o centrare pe sine și o degradare- n timp. El uită ce a devenit și din ce s- a hrănit pentru a fi ce este azi. Este o declarare a independenței și o cerere a drepturilor, însă dezlipindu- se de trecut și de viitor, adică de origini și de țintă și scop. Astfel, egoismul, cerându- și drepturile, își cere fără a ști, singurul ”drept” pe care îl mai are, dreptul la moarte. Putem spune prin toate acestea că filozofia prezentului e însăși moartea.

Egoismul separă pe om de om și pe om de origine, adică de Dumnezeu. Egoismul e o decojire de identitate, și spun asta pentru că identitatea noastră nu e deplină în singurătate, ba mai mult, e fără valoare în singurătate.

Egoismul e sursa tuturor păcatelor. Biblia ne spune că iubirea de bani e sursa tuturor păcatelor. Însă nu e iubirea de bani o centrare de sine? Banii fiind puterea veacului acesta, noi prin ei încercăm să ne creăm o imagine, să ne înălțăm o imagine și în acest fel să ne separăm prin ”înălțare” de restul lumii, de restul nevoilor.

Biblia ne mai spune să ne amintim de cei săraci, să împărțim cu ei. E important, deoarece restaurând suflete frânte, restaurăm de asemenea în noi ceea ce s- a degradat în timp, și anume interesul intervenției divine.  E o oglindire în ei, e o realizare a nevoii universale, a foamei comune, văzând ceea ce suntem fără tot ce am adunat și ne- a făcut să credem că suntem ce am adunat. Devenirea noastră e din interior.

O părere proprie e o părere personalizată. E ruperea numelui autorului de sub titlu și înlocuirea cu propriul nume. Facem asta atât de des încât uităm că o facem. Moralitatea se destramă fărâmă cu fărâmă- n veacuri, căci o dezlipim pic cu pic de origini. Personalizăm chiar și pe Cel ce- l oglindim. Uitându- ne în oglindă, vedem pe zi ce trece cum lumina ce ne dădea cândva valoare se preschimbă- n chipul nostru fără viață și uităm ce înseamnă ceea ce vedem pentru că nu mai ținem minte de unde au pornit toate. Ne- am însușit numele de ”Dumnezeu”, adică ”Eu sunt Cel ce sunt”, numai uităm că nu avem o a- tot- prezență continuă. Noi, fără Dumnezeu, ne atașăm sufletul de trup și ne degradăm odată cu el până la moarte.

Paul Vețan