Iar acum, noi trăim așteptând acea glorioasă zi, când Isus al nostru se va întoarce, și toți genunchii se vor pleca înaintea Lui… ne vom pleca și noi, cei care Îl iubim, dar se vor pleca și cei care L- au respins. Pentru că noi știm că El a înviat, și apoi S- a înălțat la cer, ca să ne pregătească un loc- unde să fim cu El pentru totdeauna.

El e Speranța noastră, Dorul nostru cel mai mistuitor, Comoara cea mai de preț, Regele nostru, Domnul nostru, Iubitul sufletelor noastre, Salvatorul și Vindecătorul nostru. El e Cel care rămâne neschimbat, și totuși, aduce cea mai frumoasă schimbare în viața noastră atunci când Îl acceptăm în inima noastră. E Cel care ne- a arătat că definiția Iubirii e dată de două brațe întinse pe o cruce, trei piroane, o cunună de spini și renunțare la Sine. Cel care ne- a arătat că atunci când iubești, s- ar putea să trebuiască să iei decizii care pe tine te vor zdrobi, dar vor fi spre binele celor pe care îi iubești, și le vei lua. El e Cel prin iubirea Căruia putem atinge cerul  încă de aici de pe pământ, Cel care ne învață să privim lucrurile prin prisma faptului că El poartă deja coroana victoriei- și curând o vom purta și noi, pentru totdeauna. El e Cel care nu cunoaște limite în a ne iubi și a ni se dărui, Cel care ne- a eliberat din sclavia păcatului, Cel care dă sens și direcție vieților noastre, Bucuria noastră deplină, Pacea care întrece orice pricepere… Viața noastră.

Și totuși, pentru noi, cei care l- am acceptat pe El și puterea învierii Lui în viețile noastre, e mult mai mult decât putem să exprimăm în cuvinte… e atât de mult încât ne umple inimile și viețile până dă pe din afară, până ceea ce este El pentru noi se reflectă, prin viața pe care o trăim, în ochii celor de lângă noi… și asta ne face să fim diferiți pentru ei. Trebuie ca tot ceea ce este El să își afle ecou în sufletele noastre, iar acest ecou să își afle expresia în viața pe care o trăim. Noi trebuie să reprezentăm pentru ei puterea împăcării, puterea dragostei, trebuie să le prezentăm Evanghelia ca fiind Vestea cea Bună, care e bucurie, libertate și viață nouă. Noi trebuie să dăm viață în noi înșine istorisirii despre Hristos… trebuie să facem, pentru ei,  legătura între viață și Singurul care îi poate da puterea de viață și calitatea de viață: Hristos.

La fel cum Isus al nostru s- a ridicat din moarte la viață, așa va trebui să ne ridicăm și noi și să ieșim din zona noastră de confort, unde e moartea sufletelor… ale noastre și ale celor de lângă noi. Noi nu mai avem dreptul să ducem o viață mediocră, o viață care să nu le spună celor de lângă noi nimic, care să nu le arate ce comori au fost puse în noi. Nu după prețul care a fost plătit pentru ea și de valoarea căruia pretindem că suntem conștienți…

De murit, poți muri în mai multe feluri… dar există moartea aceea pe care ar trebui să ne- o dorim fiecare dintre noi atât timp cât suntem pe acest pământ, și anume acea moarte care începe în clipa în care încetăm să ne îndreptăm toată atenția asupra noastră, ne întoarcem privirile de la noi înșine și ni le ațintim spre alți oameni, spre viață… când simțim că între noi și viață stă un perete despărțitor- noi înșine- și vrem să- l îndepărtăm cu orice preț. Pentru că acest ”perete” stă ca o piedică între noi și lume, oameni, viață, îngustează totul și ne lipsește de posibilitatea și capacitatea de a iubi la standardele la care am fost chemați să o facem. Murirea noastră începe în momentul în care alegem să ne lepădăm de sinele nostru, după cuvântul Mântuitorului, iar asta trebuie să o facem în fiecare zi, la diferite niveluri- uneori simplu, alteori eroic. Și spun asta pentru că uneori e simplu și e o bucurie să uiți de tine însuți de dragul celui iubit sau de dragul a ceva ce ți se pare atât de mare, de sfânt, de luminos- dar alteori este nevoie de hotărâre aspră, de un efort al voinței, pentru a reuși. Uneori, acest eu care stă între dreptate și mine, abia se face simțit, pe când alteori stă ca un zid de netrecut; uneori pot să- l înlătur cu cea mai simplă mișcare, alteori e nevoie să- mi adun toate puterile pentru a trece de el. Murirea aceasta e eului concentrat asupra- și de care vorbesc se împlinește în dragoste, atunci când Dumnezeu, oamenii, viața, o idee nobilă, un ideal devin pentru noi mai importante decât propria bunăstare, propria fericire, și chiar propria viață.

Să nu uităm că Dumnezeu vede potențiala frumusețe care este în noi, vede în noi tot ceea ce putem fi, și ne primește de dragul a ceea ce vede. Și pentru că suntem iubiți de El, pentru că ni s- a întâmplat minunea ca El să vadă în noi nu urâtul- ci preafrumosul, nu răul- ci binele, nu hâdul- ci minunatul, putem începe să creștem- să creștem în minunarea noastră în fața unei astfel de iubiri, să creștem în minunarea în fața faptului că prin această iubire ne este arătată propria noastră fumusețe, pe care nici măcar nu o bănuiam. Acest lucru care ni se întâmplă atunci când ne simțim iubiți, ar trebui să ne amintească că unicul mijloc de a- l renaște pe om, de a- i da posibilitatea să înflorească deplin- este prin a- l iubi… a- l iubi nu pentru virtuțile lui, ci în pofida faptului că este imperfect, a- l iubi pur și simplu pentru că este om. Noi nu putem vedea aceste lucruri întotdeauna- dar ochii dragostei ne pot îngădui să le vedem… să vedem omul în profunzimea sa, așa cum este el în adâncul adâncului său, în însăși esența sa. Și să ne raportăm la el așa cum Dumnezeu se raportează la noi. El nu ne iubește pentru că suntem buni, pentru că merităm… El pur și simplu ne iubește. Iar noi va trebui să- I urmăm exemplul până la capăt…

Și când vei ajunge la capăt… Oare cum va fi acel prim moment în care vei privi în ochii lui Isus și vei realiza că tot ce ai crezut- a fost adevărat, că toate luptele pe care le- ai dus- au meritat să fie duse, că toate lacrimile vărsate aici- ți- au adăugat strălucire pentru acolo, că toată durerea s- a risipit în ACEA ÎMBRĂȚIȘARE? Pentru eternitate…

Manuela Trif